Don Dino, al’jère il plevàn di Pampelune e al jère sorenomenât “El Sdrondenòn”, par vie ch’al sdrondenave di dut, clâs, raganèi, al scampanotâve lis clotiis, al traìve lis òstiis, al faseve un casìn dal diàul e nol’jère bòn di cidinâsi.
I zòvins di Pampelune, par fâ plui a la svèlte, lu clamavin di tire “Dinsdrondène” e a lui no ‘j plasève masse, pidimàncul nol disève nuje, par tignî donğhe da la glèsie i fantazìns. Pense ce bièl onomatopèic ch’al jère Don Dino, Din Don Sdròndenon… Dùt un scampanotamènt di peràulis.
Une sere, tant ch’al diseve messe in tièrč, no j’ìsal sbrissât il tabernàcul dal incèns su l’altâr grand da la glèsie? Cun’t un frègul di sbìgule, al’è rivât a ničâsi prime che la pòlvar j’lès sòt da la gabàne, ma l’incèns al’è colât jù pe glèsie, sul andit di mieğ, fin ‘tai prins ingenogladòris, là che sintavin simpri Mariùte Barbìne e Catìne Spìce, dôs vedranàtis che sberghelavin fìs une cun che àtre e slengâvin di duč, par no savê ce fâ.
A fâlu di puèste nol si sarès rivât a pensâjale: Mariùte Barbìne jère alèrgiche al incèns e â tacât une stranudaròle che no si pòs crodi. Stranudič cumò, stranudič cumòdenànt… a Mariùte j’vignîve di vaî, cence rivâ a molâ. Catìne, paraltri, vaîve par da bòn, parcè che, infumatâde come che jère, l’incens ‘tai vôj j’lagrimâve dut.
“Oh signûr, jùdinus! – à preâve Mariùte, tra un stranudič e chel àtri – Pròpite in glèsie tu vèvis di fàmi vignî la sòlfe?”.
Čhatât il drèt par riscatâ la calme dulinvî, el plevàn al’à tacât il befel a bracis. Dučh vèvin falât alc: cui un fàt, cui un lavôr, cui une peràule, cui un’ande.. Cui ch’al veve mancjât une robe, cui ch’al veve taconât cun d’un’àtre… Dinsdrondène no’l sparagnâve di nissun.
Dome che di corolâri no’l pasâve pe gose il stranudič di Mariute e il vajarîli di Catìne.
“E ancje tu, Mariùte – j’cigâve el prèdi – Ancje tu che tu stranudìssis fìs, il Signôr al’à ulût strofâti par qualchi robe che tu às impastanât!”
“Siòr plevàn – j’à rispuindût la siorùte dal bàs dal ingenogladôr là che jère scrufugnâde – a contâle jùste, plui che il Signôr, al’è stât lui a traîmi intor la polvarine. Mingo ìsal lui ch’al à di čhastiâmi par alc? ‘Ta che volte da la lujànie, lui al’jère inevreât e jò jeri čhòche…”
No lu vès mai dite… Di daûr dai ingenogladôrs, insòmp, i òmps àn tacât a sberghelâ: “Vèlu, Dinsdrondène… Nûs dîs a nù di no sbrissâ ‘tal pecjât e lui al tacòne cè ch’al pô! Plevan da l’òstie! Vèlu là parce Catìne ‘a vâj! J’à dât la lujànie dome a Mariùte!”
“Ma no, fràdis, ce disèiso?! No l’è cussî, come che crodèis! Mariùte contâve un’àtre robe! E tu, Mariùte, Gjùde canèle, tâs! No stâ slengâ par nùje!”
“Ce slengâ?? Siòr plevàn, lui al’è un bandâr di pàche! E nus dîs a nu!!!”, j’ cigâvin i òmps.
“Ma no, lis me piòris, Mariùte fevelâve di che volte che vève mitût in bòčhe la lujànie, ančje se no jère par jè, ma jère par Catìne Spìce, che mi la vêve preâde parcè no la mitêve in bočhe di tànt e orêve golosâ il gust dopo tant timp…”
“Siòr plevàn – j’à precisât Catìne, tirânt di lung la vajûde – ‘ta che volte al mi à promitût che se no rivâvi a mèti in bočhe la lujànie, al mi slunğhâve al màncul l’osèi cun dute la polènte… E al si jè dismenteât ančje chèl!”
Di insòmp la glèsie, i òmps no rivâvin plui a tignîsi.
“Dinsdrondène da l’ostie! Scajòn di plevàn! Îse che chî la glèsie! Fričòn di gabanèl! E cui sâ ce ch’àl tacòne drenti ‘tal confesionàri!”
Il plevàn al’jère incocalît: non podève cròdi a lis vôs dai cristians. E no’l rivâve a cidinâ la ìnt in glèsie. Mariùte no stranudâve plui fìs e esitâve a sintî la ìnt che sbilfâve il plevàn. E Catìne, che no savêve che pròpite Mariùte j’vêve raspât la lujànie gabànele, si jère slančâde cuntre la comari sgrifignòne, vaînt ančjemô di plui.
Il plevàn al vêve ormai piardût la stanğhe e i òmps tacâvin a lâ fûr de glèsie, quant che Dinsdrondène al’à cigât: “Fràdis… Dispo che sèis dučj invelegnâs, vignîs in canòniche, là che viodarês che j’dòj a Catìne sie la lujànie, sie l’osèi cu la polente, par no fâ disvarîs, come che un cristian al varrès di fâ”.
Plens di curiosetât, i òmps sòn lâs daûr dal plevan e di Catìne in canòniche, là che il prèdi al’à slunğjât dal camarìn une lujànie di chilo, purcitâde doi mês prime…
“Ma come?! Siòr plevàn?? Che chi ‘e jè une lujànie di purcìt! – i òmps èrin come basoâi – E nu che crodêvin… Mah… Lìn a čjàse, va là, ch’al jè miôr”
E dučj si jèrin lassâs divoltâ che Dinsdrondène al’jère un òmp rampid.
Il plevàn, mol di dùtis lìs tamesàdis, dopo che dute la ìnt jère tornàde a cjàse, al’è tornât in glèsie, là che Mariùte lu spietâve ‘tal confesionàri, par taconâ ančjemò… Che tànt, la ìint veve la crodarîe ch’al no fasêve nuje di fûr dal vade.
Di che volte, in Furlanìe, quant che si ûl che la realtât avanzi la imaginaziòn, si dîs che quant ch’al sermòne il plevàn, scùgne vuardiâ no dome parsòre, ma ančje sòt dal gabàn.
(cliccando sui commenti, in alto a fianco al titolo, c'è la traduzione)
Commenti Recenti